Macaraua

Înainte ca Adina şi Alex să meargă la şcoală, familia se mutase într-un cartier nou, unde majoritatea blocurilor erau încă în construcţie. Totul părea pustiu în jur, de parcă nu locuia nimeni acolo în afară de ei. Priveliştea de construcţii, înconjurată de blocuri de ciment, şanţuri, buldozere si o macara, imediat au devenit pentru cei mici locuri perfecte de joacă. Adina şi Alex ieşeau mereu în faţa blocului la joacă, şi în primele săptămâni au fost singurii. Mingea si bicicleta se umpluseră de praf într-un colţ al apartamentului, pentru că acum castelele din praf de ciment şi oglinzi sparte erau preferatele lor.
Părinţii lor plecau dimineaţa devreme la servici şi se întorceau în jurul orei cinci. Pe vremea aceea erau prea mici să iasă nesupravegheati afară şi mai ales într-un cartier nou; de aceea părinţii lor hotărâseră ca până se intorc ei de la servici, Adina şi Alex să se joace în casă. Dar ei se plictiseau repede, mai ales că afară îi aşteptau atâtea şi atâtea aventuri, aşa că în fiecare dimineaţă după ce luau micul dejun şi părinţii lor plecau la servici, se furişau pe uşă pentru a ieşi în faţa blocului. Între timp venise vara şi era mai dificil să-şi dea seama de trecerea timpului, dar asta nu îi opri sa se furişeze afară nici în dimineaţa asta. Imediat cum ieşiră observară că muncitorii umpluseră o betonieră cu praf de ciment si fară să stea prea mult pe gânduri se urcară în ea.
- Hai să luăm aşa în palmă, zise Adina. După ce-l punem lângă scară, ne întoarcem şi mai luăm.
- E prea puţin, hai să-l luăm în tricou. Zise Alex.
- Nu! Că o sa ne murdărim şi o să ne vadă mami.
- Da, ai dreptate. Mai bine ne jucăm aici în ăsta.
Si aşa au făcut, au rămas acolo şi au început să-şi construiască un alt castel din ciment. Pierduţi în jocul lor, nici nu observau ce se întâmpla în jur, nici când o vecina ieşise pe geam şi îi strigă, nu pe nume pentru că nu ştia încă cum îi cheamă. Însă la un moment dat simţiră cum parcă betoniera de ciment se ridica încet, încet în aer. Alex se mută în partea de jos şi văzu că deja se ridicaseră de la pământ, atât de mult încât nu mai puteau să sară. Se priviră unul pe altul speriaţi, pentru că privind în sus văzura carligul de la macara, care continua să se strângă şi să-i ridice, şi cu fiecare centimetru betoniera se balansa si mai tare, atât de tare încât ei nu mai putură să-şi ţină echilibrul şi îi arunca dintr-o parte în alta cu tot cu praful de ciment. Ei strigară la omul din macara, dar renunţară repede, realizând ca nu avea cum sa-i audă.
- Alex ce facem?
- Nu ştiu, dar fi sigură că o să ne spună lu’ mami.
Vecina care îi văzuse şi ştia că încă sunt acolo a strigat la muncitorii care se aflau jos şi care comunicau prin staţii cu cel din macara, care realizând ce se întâmplă a oprit urcusul şi a iesit din cabină.
- Copii! Copii! Ieşiţi imediat de acolo!
Adina şi Alex se speriară parcă şi mai tare, dar ieşiră să-i vadă.
- Sunteţi bine? Întrebă macaragiul.
- Da, nene. Strigară ei.
- Foarte bine, acum ţineti-vă strâns de margini să vă dau jos.
Si cum coborau încet, câţiva muncitori se urcară pe scara macaralei ca să-i aştepte să-i ajute să coboare. Dar când au ajuns în dreptul lor Adina şi Alex au sărit prin părţile containerului de ciment şi au luat-o la fugă.
- Alex ne întâlnim în spatele blocului, strigă Adina în timp ce alerga.
- S-a făcut. Aprobă Alex.
Muncitorii au strigat dupa ei, dar degeaba, că ei n-au privit în urmă. Nu ar fi vrut să-i ia la întrebări şi să stie cui să-i pârască. Lasă, data viitoare o să-şi ia praful de ciment în tricou şi o să-l ducă lângă scară să se joace.