Toate merele visează să ajungă în raiul merelor. Şi asta o pot face dacă sunt mere bune şi dulci. Treaba e că nu e suficient să fie bune şi dulci: ca să ajungă în raiul merelor mai trebuie să şi moară. Dar partea asta nu e prea placută pentru nici un măr, aşa că toate îşi doresc în ascuns să ajungă în raiul merelor, dar toate evită să ajungă acolo prea repede. Ştiind eu dorinţele ascunse ale merelor, mi-am propus să le ajut. Decizia n-a fost luată cu uşurinţă, ci după îndelungi dezbateri filosofice cu toate merele pe care le cunoşteam atunci. Asta era acum câţiva ani. De atunci am ajutat multe mere să treacă în lumea de apoi, dar nu-mi amintesc decât de astea două. De cel contemporan, fiindcă a fost azi, şi de unul inteligent care a trăit acum o vreme.
Cel de azi este, sau a fost, că a rămas doar un cotor care se sprijină de cana de ceai, un măr cam nesimţit. Şi cam şmecher. L-am luat cu mine vineri, gândind că până la sfârşitul zilei am să-i trimit sufletul către ceruri, dar el avea alte idei. Ştia să se ascundă bine şi ascuns a stat până la începutul săptămânii ăsteia, chiar în buzunarul de rucsac unde îl pusesem. Nici de ieşit n-a ieşit, dar nici de văzut nu s-a văzut. O fi ştiind el vreo vrajă ceva, de invizibilitate. Doar că până luni i s-a cam dus norocul, că l-am dibuit.
Luni l-am scos din buzunar şi l-am pus pe birou, să-l am sub ochi, să nu se furişeze pe undeva şi iar să dispară. Doar că iar l-a lovit norocul (nu stiu de unde tot apare norocul ăsta. Şi e şi cam violent, nu-i aşa? Loveşte în stânga şi în dreapta pe cine nimereşte). Patru zile s-a făcut că nu mă vede şi s-a întamplat că nici eu nu l-am căutat. Când mă uitam aşa pe birou, se făcea că plouă, că el doarme, că e interesat de altceva, că citeşte un colt de foaie, numai să pară ocupat, să nu-l deranjez. Şi a funcţionat. Am şi uitat de ce-l luasem cu mine.
Abia azi, joi, mi-am adus aminte. Şi a fost din vina lui. Fiindcă nu s-a spălat. Păi stă de 4 zile pe birou, începe să miroasă a măr… şi chiar dacă nu mă uit, vine mirosul singur spre mine şi îmi întoarce nasul spre el… Vedeţi voi, mărul, chiar şi nespălat, miroase bine. Si m-am uitat la el, cu subinţeles, adică… du-te dom’le şi te spală! Stai aşa, murdar, la mine pe birou? Dar cum ziceam, mărul, cam nesimţit. Se face că nu pricepe. Până la prânz îi mai arunc 2-3 priviri din astea. Tot nimic. Cred că iar îl părăsise inspiraţia. Că dacă era deştept un pic, se ducea singur.
Într-un final, când am văzut că nu pricepe sau nu vrea să se spele singur, l-am luat eu frumuşel şi l-am spălat, dupa care, fiindcă tot era la mine în mână, l-am trimis la creatorul lui. Era bun şi dulce, deci sigur a ajuns in rai. Acum urmează slujba şi ceremonia obişnuită pentru mere – aruncarea cotorului în coşul de gunoi.
Să păstram un moment solemn, în amintirea mărului...
*Notă: Am primit textul ăsta de la un prieten şi încă nu ştiu cui să dau credite, dar aş vrea să felicit persoana care a scris asta. Pe mine m-a distrat...
No comments:
Post a Comment